Am trecut prin atatea promisiuni, minciuni, negari, negari vis-a vis de sine incat mi-am pierdut increderea in ce pot. Practic, nu mai stiu ce-nseamna sa ''NU''. Nu, pur si simplu am uitat. Am uitat tot : si cum era inainte, si cum a fost ieri sau acum 2 luni. Tind sa spun ca la fel. Si astfel n-as fi chiar departe de-adevar. Asa sunt !
Nu imi mai doresc cuvinte, planuri, motivari, apropieri, incurajari, lamentari.
Acum nimic nu ma mai salveaza din tot cercul asta in care m-am bagat. Am terminat toate sansele omenesti de a ma redresa, am mintit atat incat m-am crezut si eu, si n-am ajuns decat la momentul cand deja nu-mi mai arde de vorbe.
Totul s-a simplificat acum, am terminat portiile de promisiuni, de ''maine nu''. Mi s-au dus planurile, nu mai am nevoie de ajutor, nimic nu ma poate ajuta.
Eu sunt si lacatul, si cheia, in acelasi timp.
Mi-e sila de lamentari, si de dorinta de a rezolva.
Nu a mers nicicum : nici cu vorba buna, nici cu auto-sugestia, NICICUM.
De aici incolo, ori o fac de la sine, pentru ca trebuie sa o fac pentru mine, ori..